Uitandu-ma la ce am scris ma copleseste un anume espirit de l’escalier (atunci cand, dupa ce ai apasat “trimite comentariu” iti dai seama ca nu ai spus tot ceea ce ai fi vrut. Practic, e vorba despre acele momente in care iti vin in minte replicile cele mai bune, raspunsurile cele mai intelepte..dar pe care e prea tarziu sa le mai pronunti).
Prins in jocul de cuvinte si himere lingvistice, vreau sa comentez ceva pe baza articolului “Cea mai draga fiinta din lume”, despre licarul iubirii materne, mult mai stralucitor si mai intens decat in orice alta iubire. Incerc sa explic in stilu-mi caracteristic, dar cuvintele, suprinzator si ironic in acelasi timp, par a se inchega destul de greu. Scriu…sterg…scriu din nou. Nu ma pot decide. Nu reusesc sa fac o propozitie frumoasa. E un subiect destul de emotionant, mai ales ca intr-o luna, imi voi lua si eu doza mult asteptata de dragoste materna. Au trecut aproape 3 ani de cand nu am mai vazut-o…Am observat in multe familii, cum, comunicarea pare cel mai greu lucru de realizat intre copii si parinti. De obicei copii nu reusesc sa se adapteze, si aici apar neintelegerile.
Din fericire, eu am o relatie destul de deschisa si non-conformista cu mama mea. De la varsta de 12 ani, vazand ca nu poate sa ma stapaneasca a aplicat psihologie inversa. M-a lasat de capul meu prin scoala generala, liceu. Fara sa-mi reproseze ceva la o nota proasta sau la vreun scandal pornit, ea doar statea pe margine si observa. Insa, de fiecare data cand “cadeam” si simteam nevoia de comfort, puteam oricand sa ma ascund in bratele ei. Intotdeauna stia cum sa “lucreze” si sa-si dovedeasca valoarea de mama. Pot spune ca am avut o copilarie destul de interesanta si totul era un joc psihologic bine pus la punct de ea care era menit sa ma invete cate ceva.
Si acum mi-e dor de felul in care stateam la televizor, si adormeam in poala ei in timp ce ea se uita la “Corazon Salvaje”, ma linistea cu felul ei de a ma mangaia dupa ureche. Ca multi alti parinti responsabili, a luat drumul strainatatii pentru a-mi procura un trai mai bun. Am fost de atatea ori la ea, si am observat conditiile ei de munca. Si totusi nu sunt speriat deloc, pentru ca stiu de ce s-a dus, si stiu ca si eu as face la fel pentru copii mei. O inteleg, ma intelege…invatam sa ne impacam cu departarea si sa pretuim putinele momente impreuna…
In timp ce scriam textul asta ma intrebam oare cum vei reactiona…pare destul de “cheesy” dar nu puteam sa-l formulez cu alte cuvinte.

P.S: Azi, in timp ce-l asteptam pe administratorul facultatii am dezvoltat pe foaie o idee. Am numit-o “Refuz sa ma hranesc hulpav cu-amor”. O voi trimite, trebuie doar sa o transcriu in format electronic.

Anunțuri