Tin sa imi cer scuze ca nu am mai intrat pe blog de foarte mult timp. Au fost zile in care nu am avut timp, au fost zile in care nu aveam chef de nimic. De ce? Parintii. Nu mi-au facut nimic rau, nu m-au suparat, doar au plecat peste hotare sa imi ofere mie o viata mai buna.

Daca pana acum il aveam pe tata in tara, acum spre marea mea surprindere si-a luat inima in dinti si a plecat si el. Nu ne vedeam des, erau cateva sute de kilometrii intre noi,dar stiam ca e acolo, ma simteam in siguranta.

Acum ma simt cumva singura si oarecum deprimata. S-ar zice ca la 21 de ani, intelegi si nu mai experimentezi astfel de trairi,insa e mai rau la mine, acum o luna si ceva cand a venit mama acasa, am simtit din nou ce, doar frageda copilarie iti ofera si ajungand in Iasi acasa, inainte sa plece ea din tara ,pentru ca nu ma mai tine sufletul sa ii vad cum pleaca si ma lasa in urma, m-am stricat cu plansul vreo cateva zile.

Primesc dupa o saptamana vestea ca vrea si tata sa plece. N-am crezut initial,pentru ca i s-a propus de mult treaba asta si a spus ca el nu pleaca de la casa lui,din tara lui.

Acum mi-a spus  cu lacrimi in ochi ca in tara asta nu se mai poate trai si simte ca e singurul mod in care ne poate ajuta pe mine si pe fratele meu.

Ciudat e ca inainte nu rezistam 3 ore unul langa altul fara sa avem discutii aprinse pe diferite subiecte, de la conduita din ambele parti pana la politica. Acum nu stiam cum sa stau mai mult langa el, sa vorbesc cu el…

E greu…si la 40 de ani tot copil ma voi simti langa ei.

Anunțuri